Translate

sâmbătă, 31 martie 2012

Ultimul week-end de iarnă, prima lecție de schi

Încă mai iubesc iarna. De ce oare? Mă întreb și eu, că parcă frigul de anul ăsta nu m-a încântat prea tare (ba chiar deloc), dar... încerc să văd și dincolo de el, sezonul alb m-a cucerit mai demult, nu de ieri, de-alaltăieri.
Iubesc iarna pentru puritatea albului zăpezii. Iubesc iarna pentru bucuria cu care ieșeam la săniuș când primul strat de nea serios se așternea. Iubesc iarna de când, copil ceva mai mărișor de-acum, ajungeam la bunica (într-un sat de munte), în vacanța de iarnă, pe un ger de crăpau pietrele, și abia așteptam să intru în casă, să aud lemnele trosnind în sobă și să beau un ceai nepământesc de bun, făcut de bunică-mea din flori de câmp uscate (culese cu mâna ei, de pe dealurile și fânețele risipite generos în jurul casei), în timp ce mă dojenea, dar cu reală bucurie în glas:
- Doamne, Dănuț, dar ăsta-i timp să te pornești la drum?!....
Cu timpul însă, traiul urban a făcut ca iubirea mea pentru anotimpul rece să se mai estompeze un pic. Îmi place zăpada în oraș doar în prima zi, hai, maxim și-a doua, după ce a nins... albul ei parcă face totul mai frumos și mai curat. E drept că doar maschează, nu curăță nimic, efectiv, dar fie și-așa, impresia imediată e de efect. Dar după ce trec utilajele, după ce praful și noroiul sunt dezvelite și aruncate pe trotuare, nu mai este nimic de admirat. Albul se transformă în alte nuanțe, mai gri, mai ponosite, din ce în ce mai închise, culminând cu negrul urât al ultimelor mormane rămase netopite, pe care doar soarele timid de primăvară le mai mișcă din loc... Nu mai vorbesc și de neplăcerile pe care zăpada ni le provoacă în traficul nebun din zilele de viscol... sau de nesfârșitele (uneori zadarnicele) lupte pe care le dăm cu munții de zăpadă troieniți în fața nevinovatei mașini parcate la bulevard după trecerea plugurilor de la deszăpezire... Atunci parcă îmi vine să ”emigrez” din București pe timpul iernii...
Dar are și zăpada farmecul ei, care încă mă vrăjește și mă atrage, în ciuda a toate cele rele. Farmecul ei este la munte, fără îndoială, pe crengile brazilor sau pe crestele stâncoase îi stă cel mai bine. Îmi face o plăcere deosebită o zi senină și cu soare sus, pe vârful muntelui, în Bucegi, când poți cuprinde cu privirea zarea îndepărtată, când ai la picioare un orizont ce pare că nu mai are margini... când ți se pare că vezi București-ul de sus, de la Cruce, așa de aproape, că-l poți atinge cu mâna.

Acum o lună, înaintea ultimului week-end de februarie, am realizat că escapadele noastre montane s-au cam rărit în ultimii ani, nu prea am mai ajuns să admirăm zăpada în locurile unde-i stă cel mai bine... ne-am cam obișnuit cu cea de pe trotuar, aia gri și ponosită despre care tocmai ce vorbeam. Motivul l-am dibuit ușor, dinamica de week-end hibernal e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire de vreo doi anișori buni încoace. :) Și m-am gândit că Mihai e văduvit din acest punct de vedere, pentru că îmi seamănă destul de bine - și el iubește iarna, și chiar mai mult decât mine, pentru că el, ca orice copil, poate trece foarte ușor peste ”plăcerile” ce mi le servesc mie, ca adult, zăpada ori gerul năprasnic - cele de genul datului la lopată ore în șir sau descărcării bateriei la mașină ș.a.m.d.
Și uite-așa, o idee năstrușnică mi-a încolțit în minte - o lecție de schi pentru Mihai.
- Mihai, vrei să mergem la munte? Ce-ar fi să vedem cum e la schi, te bagi?
Răspuns afirmativ în secunda doi pentru munte&zăpadă, ezitare la partea cu schiul.
- Hai, nu te speria, începem cu instructor, nu direct pe pârtie, printre profesioniști, că ăia sunt periculoși.
Afirmativ din nou.
Eu nu am avut parte de așa ceva pe când eram copil și-acum îmi vine greu să mai recuperez... dar, dacă încerc și eu, o fi bai? Căci, Doamne, ce mi-ar mai plăcea să alunec pe coama muntelui!... Adjunctul șefului de gintă subscrie rapid, fără părere de rău, nu toți iubesc zăpada necondiționat :); și clar, fără piticu', tura asta, altfel nu iasă nimic, cum zice ardeleanul...
Unde? Valea Prahovei? Superb, într-adevăr, dar nu, mulțumesc, n-am nevoie de înghesuială ori de stres inutil cu lipsa de respect/civilizație specifică, pentru asta pot sta foarte bine în București. Ce-ar fi dacă am merge puțin mai departe, spre Sibiu... Păltiniș? Sună grozav. Găsesc ușor pe net informații detaliate despre un domeniu schiabil recent amenajat în Păltiniș (iarna 2010/2011) - Arena Platoș. Mi se pare potrivit pentru ce caut eu, are 4-5 pârtii relativ scurte, cu pante reduse; perfect, astea nu atrag profesioniștii, ăștia caută adrenalina de la 2000 de metri, în Sinaia sau în Bușteni, unde topografia terenului le permite viteze amețitoare. La Arena Platoș programul de funcționare pare ok (10 - 22, există și instalații de nocturnă), prețurile ok (mă rog, aici se poate comenta, schiul nu este un sport chiar ieftin), un apres-schi bar la baza pârtiilor, ba chiar și un restaurant.
Opțiuni de cazare? Nenumărate, dar parcă prefer ceva mai rustic. Să fie Rășinari, atunci. O scurtă cercetare pe net m-a condus la Pensiunea Otilia. Un bun prieten, care de obicei merge în gașcă mare în concediu, a petrecut un Crăciun minunat aici, anul trecut. Păi, dacă pensiunea a satisfăcut gusturile a 30 de oameni, înseamnă că nu vom avea probleme nici noi, cu siguranță. Un telefon la pensiune și rezervarea-i gata, pentru două zile de week-end. Preț decent, fără suprataxă de week-end, cum obișnuiesc majoritatea hotelurilor și pensiunilor de pe la noi, nu importă zona, rurală sau urbană/munte sau mare. Și fără avans - mă cuceresc rapid oamenii care merg pe încredere, poate pentru faptul că și eu procedez la fel, de cele mai multe ori. Vineri, pe la prânz, omul mă sună din nou, pentru confirmare, îi spun că vin, desigur, dar sosesc foarte târziu - ”nu-i problemă, aveți grijă la drum, noi suntem aici, nu plecăm nicăieri”.
Eheei, și-n zi de vineri, pe la înserat, când parcă tot poporul bucureștean mișună care-ncotro, iată-ne porniți la drum. O oră și jumătate pentru traversarea ”metropolei”... Doamne, urăsc Militari-ul!! Ca să parafrazez o replică dintr-un film celebru (Operațiunea Monstrul) - jur că nu mai plec niciodată vineri seara din București!... :) Încă 4 ore de mers întins către Sibiu, pe Valea Oltului, pe un drum bun și nu foarte aglomerat și la 10 juma'te suntem la pensiune. Proprietarul ne-așteaptă cu poarta deschisă, deși e foarte târziu, l-am sunat pe om de cum am intrat în Rășinari ca să mă ghideze spre pensiune, nu-i greu de ajuns, dar nici ușor pe timp de noapte. Parcăm și gata, am ajuns cu bine la destinație. Debarcăm, gazda ne servește c-un ceai cald de bun-venit, și-apoi ne băgăm repejor în cameră. Faină, curată, rustică, ne place mult. Căldura îmi topește orice intenție de a mai sta la un tabinet :), deși așa promisesem pe drum.
- Nu jucăm, tata?
- Nu mai pot, Mihai, am condus atâta...
- Pot să dau drumul la tv?
- Of course, dar ”lasă-mă să dorm, la televizor, cel mai bine dorm, la televizooor”, știi că sunt fan Sarmalele Reci...
Dis-de-dimineață ne pornim cu voie bună spre Păltiniș, cu gând să fim acolo înainte de 10, când se pune în mișcare mașinăria... să vedem centrul de închirieri, să vorbim la Școala de Schi, să  antamăm instructorul - la telefon, îmi spuseseră că nu-i nevoie de programare, dar dacă, totuși, toată lumea va vrea să învețe să schieze chiar azi, ce ne facem? :) Cei 25 de km până sus, în Păltiniș, îi parcurgem repede, drumul e încă liber, pesemne c-am fost destul de matinali. Am confirmarea când ajungem în parcare, e liberă de nu-mi vine a crede... Ne mișcăm bine, monitorii de-abia au apărut, unul dintre ei, foarte amabil, acceptă rapid să ia în custodie noul învățăcel și vine cu noi la centrul de închirieri, să ne-ajute să facem alegerile corecte. Cum spuneam, nu-s prea dibaci în domeniu... Plătesc la casă și lecția începe. Mă țin deoparte, deocamdată, nu vreau să intru de la început, las spațiul de manevră la discreția elevului meu favorit. Ăsta-i motivul scos în față, dar... hmm, o fi greu, oare? Rațiunea mă ține-n loc, s-a cam dus spiritul de aventură - dacă îmi luxez vreo gleznă... cine ne duce acasă, SMURD-ul?, Doamne fere'! Ia să stau puțin pe-aici, să privesc mai întâi, și-apoi, poate îmi fac curaj și eu... :)
Am plecat din Rășinari pe o vreme cam călduță, în jur de 6°C, cu teama că zăpada nu va fi prea grozavă, însă sus aici, nu-s motive de îngrijorare. Ne întâmpină un frig rezonabil, de -2°C, dar care manifestă vădite tendințe de trecere spre ger. De pe crestele Cândrelului coboară o ceață densă și rece, de-mi îngheață sângele prin vene. Elevul n-o simte, mișcarea de pe pârtie îi prinde bine, mă bucur că-i place și ține pasul cu sfaturile monitorului. Pentru spectator însă, gerul mușcă bine, așa că... ia să vedem noi ce e cu apres-schi bar-ul cela... Și este - căldură plăcută la interior furnizată de niște lampioane înalte, cu flăcări mari (interesant dispozitiv), lume multă, pestriță și de toate vârstele, echipată în costume frumoase, viu colorate, iar peste tot și toate, ”figura” marcantă a cortului este barul. Plasat fix în centru, este echipat cu toate mașinăriile necesare unei serviri rapide și, de ce nu, ireproșabile - vin fiert (prima opțiune, normal), ceai negru/verde/lămâie/fructe, cafele, sucuri, băuturi ”digestive” (pas). Ies c-un ceai în mână și pentru Mihai, pauza e binevenită. Observ progrese rapide, lunecă ușor, încep s-apară și voltele - mă bucur tare, asta e vârsta la care se deprinde schiul. E clar, trebuie să venim mai des ca să facem performanță. :) Mai luăm încă o oră, e frumos, dar oboseala prinde. Gata, pauză de masă.
Restaurantul Buonavista e grozav. Mâncarea e foarte bună (normal, după atâta frig și ceață... sau după efortul fizic susținut, în cazul celor tineri), bine gătită, prețurile chiar decente, timpul de așteptare relativ scurt, contrar a ceea ce mă așteptam privind mulțimea de-afară. Apropo, cam după ora 11 în parcare nu mai era loc nici s-arunci o scobitoare...
Încercăm din nou la școală, poate mai exersăm. Monitorul însă, are alte planuri, care nu se potrivesc cu ale noastre. A dispărut și nu revine prea curând, deși îl așteptăm preț de vreo oră. Dar săniuța noastră dragă, oare nu s-a plictisit în portbagaj? Precis că are chef de joacă. Și noi, prietenii ei, asemenea. Schimbăm macazul și mergem la pârtia de saniuș. Amenajată special, cu indicatoare, nu se intersectează cu cele de schi. Da, aici e de mine, îmi revin amintirile de driver din copilărie. Îmi place, pârtia are desfășurare, e separată complet de cea de schi, e liberă, nu vine nimeni peste tine din spate. Mi-aduc aminte de-o ieșire de-acum câțiva ani, la Bușteni, când am încercat câteva ture cu sania la baza pârtiei Kalinderu... ce nebunie, ce învălmășeală, câtă mojicie... ceva de nedescris! Veneau de-a valma unii peste alții, nu conta că mai erau și copii... terminasem o coborâre, nu am apucat să mă ridic bine de pe sanie că m-a și secerat unul din spate, plecase în secunda imediat următoare, nu lăsase nicio distanță de siguranță... noroc c-am apucat să feresc copilul din calea lui. Niciun pic de respect, răcnete, țipete, mauvais mots. Am părăsit zona mintenaș, eram în real pericol cu toții acolo. La Păltiniș nu e cazul, e o plăcere să vezi că toată lumea e atentă la cel din fața sa. Și... nu este aglomerație, greu de imaginat! Probabil distanța față de București face ca stațiunea să nu fie la fel de plină și obositoare ca cele de pe Valea Prahovei. Aici lungimea pârtiilor de săniuș e impresionantă, ca urmare, savurăm la justa ei valoare distracția. Urcăm, coborâm, o dată și încă o dată... pierdem numărul turelor. Obosim din ce în ce mai tare. Încă o tură? Hai, ultima și gata. Cum ar fi acum un ceai fierbinte? Extraordinar!

Seara se lasă ușor-ușor la Arena Platoș, se aprinde nocturna, totul este acum o feerie de lumină și culoare. Muzica răsună puternic în boxe, antrenul nu este cu nimic mai prejos față de cel de pe litoral, vara, pe plajă, numai că aici totul este ornat în alb, grosimea stratului de zăpadă este de cel puțin 80 de cm. Se anunță în megafoane un concurs de schi&snowbord cu participarea liceenilor din Sibiu, colegiul Brukenthal vs. Gheorghe Lazăr. Începe, mai rămânem să privim puțin artiștii sporturilor albe. Totul se desfășoară în costume de carnaval, tema serii și pentru mai târziu. Inventivitate cât cuprinde și la acest capitol - animale de tot felul, măști tip haloween, peruci galbene și portocalii, pălării de clovn, costume de cavaleri teutoni... unul are în jurul său o imensă barcă de carton pe care scrie Titanic, s-a deghizat în transatlantic.:) Mă gândeam admirându-le măiestria - ce înseamnă să cadă Păltinișul peste tine! Cred că de la 3 ani le-au pus părinții schiurile în picioare. Cu placa au învățat singuri, când gusturile s-au mai diversificat. Unii chiar se pricep, announcer-ul îi prezintă pe toți cu haz, fiecare concurent mulțumește frumos (în gând) colegilor sau prietenilor care au avut grijă să dezvăluie amănunte picante din intimitatea clasei (”Andreea, te cam clatini, mai lasă whisky-ul, că nu face bine”), juriul punctează drastic, nu face rabat - cartoanele pe care le ridică deasupra capului după fiecare coborâre îi gratulează pe participanți cu câte-un melc sau câte-o varză, mai rar un road-runner ori un foarte bun... Apare o nălucă pe placă, o fetișcană cam de 14-15 ani, coboară iute și fără să rateze nicio poartă, cu oprire fără cusur la baza pârtiei - imediat tabără pe ea Protv-ul și Antena1, tânara e campioană națională la snowbord, o celebritate locală, mândria sibienilor aflați la vârsta adolescenței. Strecurați printre cei tineri mai coboară și câte-un domn profesor, dar juriul parcă punctează mai indulgent, fără melci, de data asta. :) Frumos, mi se pare grozavă așa o relație apropiată elev-profesor în afara cadrului școlar, atât de rigid uneori. Atmosfera e de sărbătoare mare, programul se va prelungi mult în noapte, de la 22.30 până la miezul nopții intrarea este liberă la schi.
Oboseala ne cuprinde, încet-încet, plecăm, deși spectacolul nu s-a terminat. Dar mai e și mâine o zi. Care zi am dedicat-o numai saniei, până i-am scos scândurelele din țâțâni. :) Și, evident, drumului de întoarcere spre casă.
Pe Valea Oltului, după o lungă perioadă de liniște:
”-Tati, mai venim și săptămâna viitoare?”...

Dan
31.03.2012


Elevul și profesorul...

Arena Platoș

Arena Platoș

Arena Platoș

Arena Platoș

Brazii Păltinișului

Pârtia de săniuș

Idem

Nocturna

 Ski-pass

Buonavista

Pe drumul către Păltiniș

Hibernare...

Soarele timid al dimineții

Concurs de ski

Spectatori la sosire

Când vom reveni?...




6 comentarii:

  1. Eheheheeeii!
    „Ador” iarna! Mai ales atunci când sunt pe o plajă, „răbunit” la 33 de grade, cu clipoceala valului care-mi dezmiardă tălpile.
    Ah, ba da, trebuie să recunosc, totuși, că chiar îmi place iarna: în poze.
    Asta nu mă-mpiedică să mă bucur pentru juniorul tău. Parcă-l văd, îmbujorat, surescitat, cucerit de noua senzație. Acum, dragă Dane, iarna (și următoarele) care vine ai un motiv de hoinăreală pe la munte. Vrea băiatu'! Nu se face să-l refuzi.

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, pricep foarte bine unde bați cu iarna cea de 33 de grade, Ștefan. Tot aia e și preferata mea, desigur. Și dacă are și o adiere de sirtaki când se îngână ziua cu noaptea, la o tavernă cu vedere spre mare, totul e chiar perfect.
    I-a plăcut tare, i-am apreciat curajul de a pune schiurile în picioare (nu-ți ascund că eu mă cam tem :)), iar sania e jucăria preferată și pentru cei mari, și pentru cei mici, deopotrivă. Și i-a plăcut și ieșirea în formulă redusă, ne mai facem de cap și noi, băieții, din când în când, altfel... știi tu. :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Frumoasa postare , Dan !
    Imi amintesc de frumoasele zile petrecute la Paltinis , in plina vara , in care a plouat 10 zile din 12 . Eram cazati la vila Oncesti , langa Cindrelul . Am urcat intr-una din cele doua zile insorite pe Cindrel- varful care domina Paltinisul . Nu voi putea uita niciodata buretii imensi pe care i-am cules acolo , niste hribi sanatosi si mari cat roata carului . Era vremea lor . Brazii cu poalele lor ce atingeau pamantul , iarba grasa si muschiul buretos pe care calcam , ciupercile rosii cu buline albe - otravitoarele palarii ale sarpelui - erau parca luate din povestile copilariei cu Hanssel si Grettel ...De cate ori mi se face dor de munte , ma gandesc sa trec Carpatii catre Paltinis . Ce tara minunata avem !!!

    RăspundețiȘtergere
  4. Mulțumesc, Radu. Mă bucur că ești un fan declarat al Păltinișului. Pe mine și Sibiul mă atrage foarte mult, mi se pare tare fain orașul, respiră istorie la tot pasul. Nu ratăm niciodată un periplu prin centrul vechi, prin Piețele sale celebre. Și-acum, sâmbătă seara, pentru că la pensiune nu pregătise nimic (greșeala mea, ar fi trebuit să las vorbă dimineață că dorim și cina) am coborât în oraș la un restaurant și-apoi am făcut câțiva pași pe lângă Turnul Sfatului, am trecut Podul Mincinoșilor și-am admirat modul în care este iluminată Catedrala Evanghelică pe timp de noapte.
    Îmi doresc tare mult și câteva ture de vară prin zonă. Poate chiar la cules ciuperci, de ce nu?...

    RăspundețiȘtergere
  5. Fiecare anotimp are farmecul lui la munte , Dan ! Sub telescaun , pe culmea Oncesti , in august veti gasi afinisuri pline de fructe . Excursiile in zona pot aduce aminte de Jurnalul de la Paltinis , de Noica , de prietenia lui cu Liiceanu , Plesu si alti discipoli ai lui ...Muzeul satului din Dumbrava Sibiului este si el aproape ...Apoi , la Sibiel , un popas nu strica . Zona aceea musteste de farmec si de oameni buni , de bucate alese si de ospitalitate . Daca veti urca pe Cindrel , plecand din Paltinis , veti dori ca dupa urmatoarea obcina sa vedeti Iezerul mare si pe cel mic ...dar ...este mult de mers si ...a doua zi veti avea febra musculara . Trece cu gluconolactat de calciu . :) ))))
    PS
    In craterele iezerelor veti vedea capre negre , de veti avea noroc . Merita oboseala !

    RăspundețiȘtergere
  6. Eu am fost în Păltiniș și pe timp de vară, Radu. Trebuie însă, să-i plimb și pe-ai mei cu telescaunul, negreșit. Și de mers pe Cândrel, să admirăm Iezerul Mare, desigur. În rest, am bătut temeinic zona limitrofă Sibiului, atât Mărginimea, cât și cea săsească, Fundus Regius. Iar Muzeul Satului din Dumbravă este inegalabil în România, după părerea mea.

    RăspundețiȘtergere